The miracle of motherhood

In noaptea asta nu stiu ce am.

Bine. Stiu. Am o noua colega de camera, si nu vreau sa o deranjez ducandu'ma la culcare la ora aceasta, dat fiind faptul ca maine la 7 merge la scoala. Asa ca mi'am facut de lucru cautand filmulete pe youtube. Si gasind superba echipa de la StoryCorps (Linkul in dreapta la "Fav Links"->), m'am pus pe vizionat, si pe lacrimat putin in coltul ochiului, de ce sa nu recunosc.

Si mi'am adus aminte de ceva despre care vroiam sa discut cu colegele mele de la facultate candva, dar intr'un fel sau altul nu am gasit momentul oportun. Poate acum este :)

Si ma refer la minunea de a fi mama. Ca orice persoana m'am gandit la cum ar fi sa am un copil. Si mi'am imaginat un copil inteligent, care sa'mi puna intrebari incuietoare si care sa ma provoace sa rasfoiesc enciclopedii si dictionare... care sa ma traga de maneca atunci cand nu stie ceva, care sa planga cu lacrimi de crocodil atunci cand "face buba". Si ma vedeam eu explicand strategic cum se fac copiii :) de ce au murit dinozaurii sau ce inseamna o "cucurbitacee". Ma vedeam invatandu'l sa'si faca prmul bandaj, sa mearga pe bicicleta sau sa rezolve o problema dificila la matematica.

Si'apoi... brusc... m'a plesnit un gand. Daca pruncul meu nu va fi... asa cum mi l'am imaginat? Daca va avea Sindromul Down, va fi autist, va avea retard mintal... sau vreun handicap?

Mi'am facut in minte si aceasta imagine. Precum in filmuletul de mai sus, as fi fericita daca as avea chiar si un astfel de copil, pentru ca eu cred cu tarie ca fiecare om nascut poate avea un vis, un scop, un rol in viata si mai ales poate fi iubit de cineva. Un copil cu autism de exemplu poate deveni un biolog ilustru sau doar un colectionar de linguri. Orice ar fi, este iubit si este un suflet. Asa ca pentru toate mamele care sunt in astfel de situatii, nu disperati, luati totul ca pe o provocare, iubiti'va copilul si nu va invinovatiti pentru modul in care s'a nascut. Nu suntem in Sparta, nu aruncam copiii in puturi :) ii educam si le oferim sanse egale ca fiinta sociala!

Si acum...

Deviind un pic subiectul, as vrea sa vorbesc despre alegerile pe care oamenii le fac in viata.

Mi s'a parut haios cand am fost iluminata brusc de jocul Sims 2. Cand, in momentul in care trebuia sa'mi creez un personaj, aveam de ales intre 5(?) "inclinatii": familia, banii (criera), prietenii, siinta, iubirea. Si in functie de aceste (sa le zicem) vise, se conturau toate nevoile ulterioare ale personajului.

Si asa am ajuns la intrebarea:

Cariera sau familie?

M'am gandit mult, mult la ce mi'a spus candva un prieten: "eu am facut dragoste pe plaja de 1 mai, nu am invatat pentru licenta ca tine..." Si desi pe moment mi s'a parut evidenta alegerea fiecaruia de a'si petrece timpul liber in functie de nevoile de moment, m'am gandit totusi ulterior... eu de ce nu am facut dragoste de 1 mai in loc sa invat?!

Si asa, daca nu v'ati prins cu totii pana acum, am pus un semn mare de PAUZA pe orice actiune care implica iubire, sentimente puternice, relatii interumane prea intime si/sau permiterea vreunei persoane de a deveni centrul intereselor mele. Am deja un an jumate de la hotarare, asa ca sa nu ma luati cu replici de'alde: "imposibil, nimeni nu poate sa reziste singur atata vreme". Ei, haideti. Se poate.

De ce?

Pentru ca am avut un entuziasm maxim, un "drive" (ptiu, limba engleza ne salveaza intotdeauna), o dorinta nestavilita de a ma realiza prin cariera. Plecasem de 2 ani pe un drum, pe care l'am urmarit cu sfintenie, drum care m'a costat multe nopti nedormite, multi prieteni pierduti, multe ore de singuratate, si de ce nu, m'a costat bani, certuri, zile de infometari, de dormit sub scene (deja stiu toti, asa ca de ce sa ma mai ascund...) si in scoli, de voluntariate peste voluntariate eeeetc. In orice caz, am fost hotarata, mi'am pus la bataie viata, sanatatea (fizica si psihica), prietenii, familia, facultatea. Eram hotarata mai ceva ca Obama.

Si undeva, pe la jumatatea drumului am realizat ca.... nimic din ceea ce visam eu sa devin... nu merita atatea pierderi. Urma sa plec cu bursa in Canada, sa preiau visul tatei de a ajunge acolo, urma sa nu'mi mai vad parintii pe care ii iubesc, prietenii pe care ii iubeam chiar si daca eram "oaia pierduta", urma sa nu mai vad Marea Neagra, sa nu mai pot sta pe plaja copilariei mele, sa nu mai pot vedea actorii mei preferati la TNB, sa nu mai dorm comfortabil, sa nu mai simt mirosul de struguri, sa nu mai vad rasaritul pe valea portului, sa nu mai pot manca ciocolata cu rom si sarmale, sa nu mai aud pescarusii, sa nu mai aud o geampara :) sa nu mai ... sa ... sa...

Numai gandindu'ma la aceste lucruri marunte care ma fac fericita zilnic, numai aceste ganduri... doar ele singure ma ingrozesc... imi creeaza un norisor negru deasupra capului si simt cum se umple inima de amaraciune, de dezamagire, de tristete.

Cum am putut eu vreodata sa ma gandesc ca un vis legat de cariera poate aduce mai multa satisfactie decat familia si prietenii? Acum mi se pare inimaginabil!

Initial, va spun drept ca, de fiecare data cand constiinta ma batea pe umar si'mi zicea "las'o'ncolo de cariera, ca nu e sanatos sa devii mama la 35 de ani!", ma hraneam cu faptul ca in sec 21, cand sunt deja mult prea multi oameni pe Pamant, faptul ca eu nu mai procreez nu ar fi chiar asa o risipa prea mare. Apoi mi'am zis "hey, eu chiar am dreptul sa am o familie si sa cresc nu unul, nu doi, ci 3-4-5 copii, pan'oi orbi" (pentru necunoscatori, am o miopie genetica foarte trista, care nu'mi permite sa nasc pe cale naturala fara riscul de a orbi; iar cezariana nu am voie sa fac decat maxim de 2 ori)...

De asemenea am crezut cu tarie ca o cariera in ceea ce vroiam eu sa fac (artist management), va aduce mai mult beneficiu omenirii :) si mai ales credeam ca nu este bine sa renunt niciodata la visul meu, pentru ca asta ar insemna sa dezvolt o frustrare si un complex care mai tarziu mi'ar putea distruge familia si in final viata. Nimeni nu stie mai bine decat mine cat de instabila este mintea umana...

In sfarsit, luand totul in considerare, plus numeroase alte gesturi mici care m'au facut sa realizez importanta vietii, printre care trebuie sa multumesc catorva persoane (below), am ajuns la concluzia ca a nu ma bucura de darurile ce mi'au fost date, si a cauta ceva mai bun, mai "satisfacator financiar si psiho-social" este un lux riscant.

Acum imi doresc o familie.

............................................................................................................................

Multumiri:

Lui Radu (Monkey) pentru ca si'a facut griji pentru mine, cand a aflat de decizia mea de a renunta la vis.

Atat lui Radu, cat si lui Florin ca m'au ajutat cand ii sunam disperata sa intre pe net sa'mi zica si mie unde e un ING in Sibiu si respectiv o strada din Brasov :) Va iubesc >:D<

Adelinei si Ioanei ca m'au sustinut tot timpul si au fost alaturi de mine, va iubesc enorm de mult fetelor! >:D<

Lui Cristi ca ma cauta mereu sa ma intrebe daca Bibi si Chika sunt bine. Si ca ieri m'a asteptat la gara - foarte frumos din partea lui >:D<

Lui Catri, pentru povestile cu extraterestrii care ma salvau din stari diverse! Si multe alte nopti pe care le'a suportat cu epava de mine! >:D<

Lui Silviu Scrob si fostei trupe Fortuneteller ca mi'au dat oportunitatea sa cunosc indeaproape ce inseamna a fi in industria muzicala.

Colegelor de la facultate ca m'au inteles, m'au sustinut si m'au ajutat cat am lipsit, dar mai ales profesorilor ca au avut incredere in abilitatea mea de a face fata materiei!!

Fratelui, Dorin, ca m'a sunat de ziua mea, si eu mereu uitam sa'l sun de ziua lui :(

Colegilor de la Active Training care inca ma suna sa ma invite la cate un proiect, si mai ales la cate o shaworma!

Ancai ca m'a sunat dupa atata vreme in care nu ne'am vorbit.

Lui Marian ca dupa 2 ani de tragedii grecesti alaturi de mine, nu ma vorbeste de rau si inca ma mai intreaba de sanatate.

Si nu in ultimul rand parintilor ca sunt cele mai de pret daruri pentru mine!!!

Si inca n'am castigat niciun Oscar :))