Hm... in timp ce scriam o postare despre cat de mult imi iubesc prietenii, despre cat de dor imi e de o ciocolata calda in Taclale, si dupa ce am umplut un pomelnic de multumiri si de amintiri... mi'am dat seama cat de mult imi lipseste o vorba buna de la prietenii mei.
Asa ca as vrea acum sa va rog din suflet sa scrieti cate ceva. Chiar si daca doar un "buna bibi, ce faci? eu's bine. te pup. ne mai auzim."!
Va rog din suflet. Chiar si o litera daca ati scrie, m'ati face atat de fericita si mi'ati lumina toata saptamana!
Friday, September 24, 2010
Eu pot
Iubesc oamenii, dar multora le e greu sa inteleaga aceasta forma de iubire.
Nu exista doar iubire parinteasca, iubire intima si iubire amicala. Stiti asta. Stiti ca exista tot atatea nuante de a iubi, cati oameni sunt pe Pamant. Dar niciodata nu va ganditi ca as putea sa iubesc neconditionat pe oricine.
Pot.
Stiu sa admir fara sa fiu invidioasa.
Stiu sa inteleg fara sa fiu impulsiva.
Stiu sa tip la fel de bine cum stiu sa mangai.
Stiu sa daruiesc fara sa astept sa mi se zambeasca.
Stiu sa astept fara sa fiu insistenta.
Stiu sa le fac pe toate. Si aleg sa le fac pe toate.
Stiu sa cad fara sa plang.
Stiu sa adorm fara sa'mi fie teama.
Stiu sa lovesc la fel de bine cum stiu sa prind pe cineva cazand.
Stiu sa urasc fara sa ma razbun.
Stiu sa barfesc fara sa judec.
Stiu sa le fac pe toate. Si aleg sa nu fac niciuna.
Pentru ca sunt om.
Stiu sa iubesc o fata fara sa ma gandesc la sex.
Tie ti'e imposibil sa faci asta. Asa ca ma judeci. Pentru ca eu pot.
Stiu sa tolerez, sa accept, sa inteleg chiar si pe cel nebun sau ratat.
Tie ti'e imposibil. Asa ca ma judeci. Pentru ca eu pot.
Stiu ma bucur si sa zambesc cand altii sufera si plang.
Tie ti'e imposibil. Asa ca ma judeci. Pentru ca eu pot.
Si stii ce mai pot? Pot sa mor fara sa'mi para rau ca am trait.
Tu poti?
Tu poti sa ma iubesti doar pentru ca sunt om?
Tu poti sa ma privesti ca pe un om?
Tu poti sa ma privesti?
Tu poti sa privesti?
Tu poti?
OAMENII SUNT GENIALI! :D
Nu exista doar iubire parinteasca, iubire intima si iubire amicala. Stiti asta. Stiti ca exista tot atatea nuante de a iubi, cati oameni sunt pe Pamant. Dar niciodata nu va ganditi ca as putea sa iubesc neconditionat pe oricine.
Pot.
Stiu sa admir fara sa fiu invidioasa.
Stiu sa inteleg fara sa fiu impulsiva.
Stiu sa tip la fel de bine cum stiu sa mangai.
Stiu sa daruiesc fara sa astept sa mi se zambeasca.
Stiu sa astept fara sa fiu insistenta.
Stiu sa le fac pe toate. Si aleg sa le fac pe toate.
Stiu sa cad fara sa plang.
Stiu sa adorm fara sa'mi fie teama.
Stiu sa lovesc la fel de bine cum stiu sa prind pe cineva cazand.
Stiu sa urasc fara sa ma razbun.
Stiu sa barfesc fara sa judec.
Stiu sa le fac pe toate. Si aleg sa nu fac niciuna.
Pentru ca sunt om.
Stiu sa iubesc o fata fara sa ma gandesc la sex.
Tie ti'e imposibil sa faci asta. Asa ca ma judeci. Pentru ca eu pot.
Stiu sa tolerez, sa accept, sa inteleg chiar si pe cel nebun sau ratat.
Tie ti'e imposibil. Asa ca ma judeci. Pentru ca eu pot.
Stiu ma bucur si sa zambesc cand altii sufera si plang.
Tie ti'e imposibil. Asa ca ma judeci. Pentru ca eu pot.
Si stii ce mai pot? Pot sa mor fara sa'mi para rau ca am trait.
Tu poti?
Tu poti sa ma iubesti doar pentru ca sunt om?
Tu poti sa ma privesti ca pe un om?
Tu poti sa ma privesti?
Tu poti sa privesti?
Tu poti?
OAMENII SUNT GENIALI! :D
Wednesday, September 22, 2010
Life as a sandwitch
Just like the video shows, there are some things that you choose for yourself, beyond what destiny has already chosen for you. Never, but NEVER forget that whatever you, whatever you say, you HAVE A CHOICE. So be aware and careful what your choices are.
Be kind and aware of the others' needs and they will take care of you.
Prima iubire
In urmatoarele cateva postari, daca nu va suparati, am sa scriu despre trecutul meu. L’am tinut strans la piept pana acum, dar simt ca nu mai pot sa pastrez atat de multe secrete despre mine. Sacul acum are colturile rupte si in curand se vor risipi toate amintirile, daca nu le impart celorlalti.
Primele amintiri din liceu incep cu tine. Cu prima persoana pe care am iubit’o vreodata sincer. Inca din clasa a 9-a, cand inevitabil am trecut prin perioada hippie (I love pink and pink loves me), era cineva in banca din spate, cineva a carui sclipire m’a facut sa nu’mi dezlipesc sufletul de pe acel copil. Acel copil erai tu.
Nu am sa uit niciodata cand, in prima zi de liceu, mi’ai vorbit despre cum “ti se scurge viata printre fisurile degetelor”, despre ultima carte de Eliade pe care ai citit’o, despre cum soarele iti bate in pleoape in fiecare dimineata.
Dar in ziua aceea nu am stiut cat de mult insemnai pentru mine. Am si acum inelul de la tine. Cele 2 masti ale teatrului. Il port tot timpul si sunt mandra cand cineva imi spune “cat de fain e!’. Zambesc in interior gandindu’ma ca acum esti parte din mine. Pentru ca stiu ca o molecula din tine inca este prinsa de acel argint. Si vesnic o voi duce cu mine printre brazi verzi, printre studiouri reci, printre strazi murdare, printre maluri azurii.
Cand merg la plaja, esti mereu acolo. Cand merg pe strada, esti mereu acolo. Cand merg acasa, esti mereu acolo, cu mine, langa mine, in mine.
Draga si scumpa mea Olguta, nimeni nu stie cum tu veneai la mine acasa si impreuna ne topeam in umarul celeilalte ascultand Placebo. Nimeni nu ne’a vazut cand stateam impreuna pe acelasi leagan din spatele blocurilor si chicoteam gandindu’ne la cat de mica era profa de istorie. Nimeni nu stie cat eram de indragostite de Fat Frumos din White Horse, care dansa ca nimeni altul, cu bucle mirosind a cappuccino, sclipind in lumina firava a frigiderului de langa bar. Nimeni nu stie cum, in fiecare noapte, te afundai in povesti de dragoste, in lumea cartilor si a viselor neimplinite. Nimeni nu stie mai bine decat mine, cat de frumos stiai sa iubesti! Doamne, eram atat de indragostita de tine, stiai?
Eu te tratam cu raceala. Dar simteam cum inima ta ma incalzeste si toata gheata mea sclipeste’n izvorare calde. Nu intelegeam de ce vrei sa’mi intrii in suflet, nu vroiam sa te las, eram egoista si ma vroiam numai pentru mine. Dar in ziua aceea… in ziua aceea, cand m’ai imbratisat, am plans in interior, rauri rauri. Ti’am simtit inima batand si nu mi’a pasat cine erai, te vroiam numai pentru mine.
Si cand ai murit… m’am bucurat. De ce? Am plans ca te’am pierdut din viata mea definitiv. Dar eram bucuroasa. De ce? Nu intelegeam de ce, si nopti la randul mi’am taiat din venele amintirilor, ca sa pot sa inteleg. Acum insa stiu. Stiu de ce. Pentru ca tu esti acum cea mai frumoasa amintire a mea, ce ma vegheaza constant. Doar asa, in forme transparente de inger, doar asta te puteam avea doar pentru mine, vesnic alaturi de mine. Doar asa nu ma puteam niciodata desparti de tine! Acum esti in mine. Esti eu.
Te iubesc.
Pe 16 decembrie ai fi implinit 22 de ani. Ce ai fi facut? Ai mai fi fost Olguta mea? Ai fi fost Olguta altuia. Poate a unui barbat. Poate a unui teatru. Poate a parintilor. Dar Olguta mea? Ai trait prin carti 100 de ani. Ai fost pe rand politista, doctor, actrita, amanta, copil al strazii, psihopat. Acum traiesti prin mine, si cartile mele au ars. Muzica mea s’a sters. Desenele mele s’au evaporat. Totul despre mine acum este un tumult constant de nesiguranta.
Iarta’ma.
Si Adelina este acum langa mine. O simti, o auzi cand ne intalnim. A uitat sa mai viseze, dar e tot “Cho-cho” a noastra... Iar mama ta e si ea bine, rezista. Dar eu am rengat’o. Iarta’ma. Piesele noastre de teatru. Nu si le mai aminteste nimeni. Doar noi 3. Pijamalele tale inca le mai port. Sunt asa de dulci. Ursuletul, biberonul, coditele tale blondine, inca le mai vad in vise uneori. Bebelusa mea. Singurica singurica? Iar Damian inca mai fura noptile domnitei Popescu. Misule, Misule, ti’o fura, ia’ha, iar zvonuri cu divorturi ah? * Hihi, inca’mi mai amintesc parfumul costumului lui Blago, mustata lui “Damian” si cum sa uit palaria ta caraghioasa si margelele rosii?!
Dar nu mai pot scrie frumos ca inainte. Nu mai pot visa ca inainte. Nu mai pot desena ca inainte. Nu mai pot asculta muzica la fel ca inainte. Nu mai pot iubi ca inainte. Tu ai fost prezenta in cele mai frumoase momente ale vietii mele. Acum sunt… sunt altcineva.
Asa ca ia’ma de mana, sa mergem impreuna la locul nostru de joaca, sa aruncam cu scoici in mare, sa dansam pe Pantera. Haidem, iubire. Sa mergem.
*Piesele de teatru o sa le scriu cat de curand posibil pe blog, ca sa intelegeti aluziile.
**Si am sa mai scriu si una din creatiile Olgutei in curand.
Primele amintiri din liceu incep cu tine. Cu prima persoana pe care am iubit’o vreodata sincer. Inca din clasa a 9-a, cand inevitabil am trecut prin perioada hippie (I love pink and pink loves me), era cineva in banca din spate, cineva a carui sclipire m’a facut sa nu’mi dezlipesc sufletul de pe acel copil. Acel copil erai tu.
Nu am sa uit niciodata cand, in prima zi de liceu, mi’ai vorbit despre cum “ti se scurge viata printre fisurile degetelor”, despre ultima carte de Eliade pe care ai citit’o, despre cum soarele iti bate in pleoape in fiecare dimineata.
Dar in ziua aceea nu am stiut cat de mult insemnai pentru mine. Am si acum inelul de la tine. Cele 2 masti ale teatrului. Il port tot timpul si sunt mandra cand cineva imi spune “cat de fain e!’. Zambesc in interior gandindu’ma ca acum esti parte din mine. Pentru ca stiu ca o molecula din tine inca este prinsa de acel argint. Si vesnic o voi duce cu mine printre brazi verzi, printre studiouri reci, printre strazi murdare, printre maluri azurii.
Cand merg la plaja, esti mereu acolo. Cand merg pe strada, esti mereu acolo. Cand merg acasa, esti mereu acolo, cu mine, langa mine, in mine.
Draga si scumpa mea Olguta, nimeni nu stie cum tu veneai la mine acasa si impreuna ne topeam in umarul celeilalte ascultand Placebo. Nimeni nu ne’a vazut cand stateam impreuna pe acelasi leagan din spatele blocurilor si chicoteam gandindu’ne la cat de mica era profa de istorie. Nimeni nu stie cat eram de indragostite de Fat Frumos din White Horse, care dansa ca nimeni altul, cu bucle mirosind a cappuccino, sclipind in lumina firava a frigiderului de langa bar. Nimeni nu stie cum, in fiecare noapte, te afundai in povesti de dragoste, in lumea cartilor si a viselor neimplinite. Nimeni nu stie mai bine decat mine, cat de frumos stiai sa iubesti! Doamne, eram atat de indragostita de tine, stiai?
Eu te tratam cu raceala. Dar simteam cum inima ta ma incalzeste si toata gheata mea sclipeste’n izvorare calde. Nu intelegeam de ce vrei sa’mi intrii in suflet, nu vroiam sa te las, eram egoista si ma vroiam numai pentru mine. Dar in ziua aceea… in ziua aceea, cand m’ai imbratisat, am plans in interior, rauri rauri. Ti’am simtit inima batand si nu mi’a pasat cine erai, te vroiam numai pentru mine.
Si cand ai murit… m’am bucurat. De ce? Am plans ca te’am pierdut din viata mea definitiv. Dar eram bucuroasa. De ce? Nu intelegeam de ce, si nopti la randul mi’am taiat din venele amintirilor, ca sa pot sa inteleg. Acum insa stiu. Stiu de ce. Pentru ca tu esti acum cea mai frumoasa amintire a mea, ce ma vegheaza constant. Doar asa, in forme transparente de inger, doar asta te puteam avea doar pentru mine, vesnic alaturi de mine. Doar asa nu ma puteam niciodata desparti de tine! Acum esti in mine. Esti eu.
Te iubesc.
Pe 16 decembrie ai fi implinit 22 de ani. Ce ai fi facut? Ai mai fi fost Olguta mea? Ai fi fost Olguta altuia. Poate a unui barbat. Poate a unui teatru. Poate a parintilor. Dar Olguta mea? Ai trait prin carti 100 de ani. Ai fost pe rand politista, doctor, actrita, amanta, copil al strazii, psihopat. Acum traiesti prin mine, si cartile mele au ars. Muzica mea s’a sters. Desenele mele s’au evaporat. Totul despre mine acum este un tumult constant de nesiguranta.
Iarta’ma.
Si Adelina este acum langa mine. O simti, o auzi cand ne intalnim. A uitat sa mai viseze, dar e tot “Cho-cho” a noastra... Iar mama ta e si ea bine, rezista. Dar eu am rengat’o. Iarta’ma. Piesele noastre de teatru. Nu si le mai aminteste nimeni. Doar noi 3. Pijamalele tale inca le mai port. Sunt asa de dulci. Ursuletul, biberonul, coditele tale blondine, inca le mai vad in vise uneori. Bebelusa mea. Singurica singurica? Iar Damian inca mai fura noptile domnitei Popescu. Misule, Misule, ti’o fura, ia’ha, iar zvonuri cu divorturi ah? * Hihi, inca’mi mai amintesc parfumul costumului lui Blago, mustata lui “Damian” si cum sa uit palaria ta caraghioasa si margelele rosii?!
Dar nu mai pot scrie frumos ca inainte. Nu mai pot visa ca inainte. Nu mai pot desena ca inainte. Nu mai pot asculta muzica la fel ca inainte. Nu mai pot iubi ca inainte. Tu ai fost prezenta in cele mai frumoase momente ale vietii mele. Acum sunt… sunt altcineva.
Asa ca ia’ma de mana, sa mergem impreuna la locul nostru de joaca, sa aruncam cu scoici in mare, sa dansam pe Pantera. Haidem, iubire. Sa mergem.
*Piesele de teatru o sa le scriu cat de curand posibil pe blog, ca sa intelegeti aluziile.
**Si am sa mai scriu si una din creatiile Olgutei in curand.
La Taclale
O alta amintire din liceu este locul in care am “crescut” – La Taclale. Pentru toti din generatia mea La Taclale era acel loc unde te putei intoarce de fiecare data cand ceva nu mergea bine. Cand prietena te parasea pe motiv ca nu mai esti baiatul de care s’a indragostit. Cand te dadeau afara de la scoala pe motiv ca ai prea multe absente. Cand erai pur si simplu prea deprimat(a) sa te mai poti hotari cine esti… La Taclale era mereu cineva care sa’ti ofere o bere si o vorba buna.
De la glumele ardelenesti ale lui Luci si pana la Cemetary Gates al lui Mihai, de la mesele vechi, scorojite, tatuate, pana la chitara bas agatata’ntr’un colt, totul in Taclale era mai frumos decat acasa. Zilnic, cand scapam de la scoala. In weekend. In vacanta. De sarbatori. La nunta (Taclalele era vis-à-vis de Casa Casatoriilor). Dupa ce veneai de la plaja. Cand te duceai spre facultate. Oricand, Taclalele iti oferea o priza unde “te puteai pune la incarcat”.
De la zile de nastere, la concerte cu pustii din cartier. De la filmele “jmechere” pana la revelioane, Taclalele era pur si simplu acea bula in care, daca intrai, timpul se opera, grijile scadeau, numarul prietenilor crestea, soarele rasarea si apunea fara ca tu sa realizezi ca de fapt totul e o fuga spre moarte.
Taclalele a murit si el.
De la glumele ardelenesti ale lui Luci si pana la Cemetary Gates al lui Mihai, de la mesele vechi, scorojite, tatuate, pana la chitara bas agatata’ntr’un colt, totul in Taclale era mai frumos decat acasa. Zilnic, cand scapam de la scoala. In weekend. In vacanta. De sarbatori. La nunta (Taclalele era vis-à-vis de Casa Casatoriilor). Dupa ce veneai de la plaja. Cand te duceai spre facultate. Oricand, Taclalele iti oferea o priza unde “te puteai pune la incarcat”.
De la zile de nastere, la concerte cu pustii din cartier. De la filmele “jmechere” pana la revelioane, Taclalele era pur si simplu acea bula in care, daca intrai, timpul se opera, grijile scadeau, numarul prietenilor crestea, soarele rasarea si apunea fara ca tu sa realizezi ca de fapt totul e o fuga spre moarte.
Taclalele a murit si el.
Limbajul ciocolatei
Pentru Bibi, ciocolata e speciala, pentru niciun alt motiv ca ea reprezinta un simbol si un mijloc de exprimare.
In urmatoarele randuri aveti un Dictionar de Ciocoholie scris de insasi prietena voastra, Bibi.
Iata.
Cand Bibi mananca ciocolata singura, e trista. Ciocolata se stie ca, dupa ce este mancata, timp de cam jumatate de ora, ea ajuta creierul sa elibereze un hormon al fericirii, numit oxitocina. Acesta pacaleste creierul si il face sa iasa temporar din starea de dezechilibru (aka tristete).
Cand Bibi mananca multa ciocolata singura, e deprimata. Si atunci ar trebui sa o lasi in pace. Nimeni in afara de ea nu o poate scoate din depresie.
Cand Bibi ofera ciocolata, ai face bine sa mananci, chiar daca tii cura de slabire sau ai diabet. Si ai face 2 oameni fericiti daca i’ai da si un hug drept multumire. ;)
Cand Bibi refuza ciocolata, e un semn bun. Inseamna ca e ocupata, entuziasmata de ceea ce face in acel moment sau pur si simplu e prea fericita ca sa mai primeasca un stimulant asa puternic precum ciocolata.
Cand Bibi imparte ciocolata la toata lumea, e semn ca vrea pur si simplu sa va simtiti bine sis a va distrati.
Cand esti trist(a) si Bibi iti ofera ciocolata, e semn ca poti avea incredere in ea si poti incepe o discutie onesta despre cum tu nu vei mai fi trist(a) in urmatoarele zile :D
Cand Bibi arunca ciocolata, e clar! Fugi din calea ei ca e posibil sa explodeze! (Se intampla foarte rar, aproape niciodata, ca Bibi sa arunce ciocolata )
Cand Bibi mananca ciocolata si se uita la desene – e fericita. Las’o sa se uite sau te plesneste :P
Cand Bibi discuta despre ciocolata, are o privire sclipitoare. Deci cand nu stii despre ce sa vorbesti, povesteste’i despre ciocolata. A fost o data un print de ciocolata…
In urmatoarele randuri aveti un Dictionar de Ciocoholie scris de insasi prietena voastra, Bibi.
Iata.
Cand Bibi mananca ciocolata singura, e trista. Ciocolata se stie ca, dupa ce este mancata, timp de cam jumatate de ora, ea ajuta creierul sa elibereze un hormon al fericirii, numit oxitocina. Acesta pacaleste creierul si il face sa iasa temporar din starea de dezechilibru (aka tristete).
Cand Bibi mananca multa ciocolata singura, e deprimata. Si atunci ar trebui sa o lasi in pace. Nimeni in afara de ea nu o poate scoate din depresie.
Cand Bibi ofera ciocolata, ai face bine sa mananci, chiar daca tii cura de slabire sau ai diabet. Si ai face 2 oameni fericiti daca i’ai da si un hug drept multumire. ;)
Cand Bibi refuza ciocolata, e un semn bun. Inseamna ca e ocupata, entuziasmata de ceea ce face in acel moment sau pur si simplu e prea fericita ca sa mai primeasca un stimulant asa puternic precum ciocolata.
Cand Bibi imparte ciocolata la toata lumea, e semn ca vrea pur si simplu sa va simtiti bine sis a va distrati.
Cand esti trist(a) si Bibi iti ofera ciocolata, e semn ca poti avea incredere in ea si poti incepe o discutie onesta despre cum tu nu vei mai fi trist(a) in urmatoarele zile :D
Cand Bibi arunca ciocolata, e clar! Fugi din calea ei ca e posibil sa explodeze! (Se intampla foarte rar, aproape niciodata, ca Bibi sa arunce ciocolata )
Cand Bibi mananca ciocolata si se uita la desene – e fericita. Las’o sa se uite sau te plesneste :P
Cand Bibi discuta despre ciocolata, are o privire sclipitoare. Deci cand nu stii despre ce sa vorbesti, povesteste’i despre ciocolata. A fost o data un print de ciocolata…
Monday, September 13, 2010
The miracle of motherhood
In noaptea asta nu stiu ce am.
Bine. Stiu. Am o noua colega de camera, si nu vreau sa o deranjez ducandu'ma la culcare la ora aceasta, dat fiind faptul ca maine la 7 merge la scoala. Asa ca mi'am facut de lucru cautand filmulete pe youtube. Si gasind superba echipa de la StoryCorps (Linkul in dreapta la "Fav Links"->), m'am pus pe vizionat, si pe lacrimat putin in coltul ochiului, de ce sa nu recunosc.
Si mi'am adus aminte de ceva despre care vroiam sa discut cu colegele mele de la facultate candva, dar intr'un fel sau altul nu am gasit momentul oportun. Poate acum este :)
Si ma refer la minunea de a fi mama. Ca orice persoana m'am gandit la cum ar fi sa am un copil. Si mi'am imaginat un copil inteligent, care sa'mi puna intrebari incuietoare si care sa ma provoace sa rasfoiesc enciclopedii si dictionare... care sa ma traga de maneca atunci cand nu stie ceva, care sa planga cu lacrimi de crocodil atunci cand "face buba". Si ma vedeam eu explicand strategic cum se fac copiii :) de ce au murit dinozaurii sau ce inseamna o "cucurbitacee". Ma vedeam invatandu'l sa'si faca prmul bandaj, sa mearga pe bicicleta sau sa rezolve o problema dificila la matematica.
Si'apoi... brusc... m'a plesnit un gand. Daca pruncul meu nu va fi... asa cum mi l'am imaginat? Daca va avea Sindromul Down, va fi autist, va avea retard mintal... sau vreun handicap?
Mi'am facut in minte si aceasta imagine. Precum in filmuletul de mai sus, as fi fericita daca as avea chiar si un astfel de copil, pentru ca eu cred cu tarie ca fiecare om nascut poate avea un vis, un scop, un rol in viata si mai ales poate fi iubit de cineva. Un copil cu autism de exemplu poate deveni un biolog ilustru sau doar un colectionar de linguri. Orice ar fi, este iubit si este un suflet. Asa ca pentru toate mamele care sunt in astfel de situatii, nu disperati, luati totul ca pe o provocare, iubiti'va copilul si nu va invinovatiti pentru modul in care s'a nascut. Nu suntem in Sparta, nu aruncam copiii in puturi :) ii educam si le oferim sanse egale ca fiinta sociala!
Si acum...
Deviind un pic subiectul, as vrea sa vorbesc despre alegerile pe care oamenii le fac in viata.
Mi s'a parut haios cand am fost iluminata brusc de jocul Sims 2. Cand, in momentul in care trebuia sa'mi creez un personaj, aveam de ales intre 5(?) "inclinatii": familia, banii (criera), prietenii, siinta, iubirea. Si in functie de aceste (sa le zicem) vise, se conturau toate nevoile ulterioare ale personajului.
Si asa am ajuns la intrebarea:
Cariera sau familie?
M'am gandit mult, mult la ce mi'a spus candva un prieten: "eu am facut dragoste pe plaja de 1 mai, nu am invatat pentru licenta ca tine..." Si desi pe moment mi s'a parut evidenta alegerea fiecaruia de a'si petrece timpul liber in functie de nevoile de moment, m'am gandit totusi ulterior... eu de ce nu am facut dragoste de 1 mai in loc sa invat?!
Si asa, daca nu v'ati prins cu totii pana acum, am pus un semn mare de PAUZA pe orice actiune care implica iubire, sentimente puternice, relatii interumane prea intime si/sau permiterea vreunei persoane de a deveni centrul intereselor mele. Am deja un an jumate de la hotarare, asa ca sa nu ma luati cu replici de'alde: "imposibil, nimeni nu poate sa reziste singur atata vreme". Ei, haideti. Se poate.
De ce?
Pentru ca am avut un entuziasm maxim, un "drive" (ptiu, limba engleza ne salveaza intotdeauna), o dorinta nestavilita de a ma realiza prin cariera. Plecasem de 2 ani pe un drum, pe care l'am urmarit cu sfintenie, drum care m'a costat multe nopti nedormite, multi prieteni pierduti, multe ore de singuratate, si de ce nu, m'a costat bani, certuri, zile de infometari, de dormit sub scene (deja stiu toti, asa ca de ce sa ma mai ascund...) si in scoli, de voluntariate peste voluntariate eeeetc. In orice caz, am fost hotarata, mi'am pus la bataie viata, sanatatea (fizica si psihica), prietenii, familia, facultatea. Eram hotarata mai ceva ca Obama.
Si undeva, pe la jumatatea drumului am realizat ca.... nimic din ceea ce visam eu sa devin... nu merita atatea pierderi. Urma sa plec cu bursa in Canada, sa preiau visul tatei de a ajunge acolo, urma sa nu'mi mai vad parintii pe care ii iubesc, prietenii pe care ii iubeam chiar si daca eram "oaia pierduta", urma sa nu mai vad Marea Neagra, sa nu mai pot sta pe plaja copilariei mele, sa nu mai pot vedea actorii mei preferati la TNB, sa nu mai dorm comfortabil, sa nu mai simt mirosul de struguri, sa nu mai vad rasaritul pe valea portului, sa nu mai pot manca ciocolata cu rom si sarmale, sa nu mai aud pescarusii, sa nu mai aud o geampara :) sa nu mai ... sa ... sa...
Numai gandindu'ma la aceste lucruri marunte care ma fac fericita zilnic, numai aceste ganduri... doar ele singure ma ingrozesc... imi creeaza un norisor negru deasupra capului si simt cum se umple inima de amaraciune, de dezamagire, de tristete.
Cum am putut eu vreodata sa ma gandesc ca un vis legat de cariera poate aduce mai multa satisfactie decat familia si prietenii? Acum mi se pare inimaginabil!
Initial, va spun drept ca, de fiecare data cand constiinta ma batea pe umar si'mi zicea "las'o'ncolo de cariera, ca nu e sanatos sa devii mama la 35 de ani!", ma hraneam cu faptul ca in sec 21, cand sunt deja mult prea multi oameni pe Pamant, faptul ca eu nu mai procreez nu ar fi chiar asa o risipa prea mare. Apoi mi'am zis "hey, eu chiar am dreptul sa am o familie si sa cresc nu unul, nu doi, ci 3-4-5 copii, pan'oi orbi" (pentru necunoscatori, am o miopie genetica foarte trista, care nu'mi permite sa nasc pe cale naturala fara riscul de a orbi; iar cezariana nu am voie sa fac decat maxim de 2 ori)...
De asemenea am crezut cu tarie ca o cariera in ceea ce vroiam eu sa fac (artist management), va aduce mai mult beneficiu omenirii :) si mai ales credeam ca nu este bine sa renunt niciodata la visul meu, pentru ca asta ar insemna sa dezvolt o frustrare si un complex care mai tarziu mi'ar putea distruge familia si in final viata. Nimeni nu stie mai bine decat mine cat de instabila este mintea umana...
In sfarsit, luand totul in considerare, plus numeroase alte gesturi mici care m'au facut sa realizez importanta vietii, printre care trebuie sa multumesc catorva persoane (below), am ajuns la concluzia ca a nu ma bucura de darurile ce mi'au fost date, si a cauta ceva mai bun, mai "satisfacator financiar si psiho-social" este un lux riscant.
Acum imi doresc o familie.
............................................................................................................................
Multumiri:
Lui Radu (Monkey) pentru ca si'a facut griji pentru mine, cand a aflat de decizia mea de a renunta la vis.
Atat lui Radu, cat si lui Florin ca m'au ajutat cand ii sunam disperata sa intre pe net sa'mi zica si mie unde e un ING in Sibiu si respectiv o strada din Brasov :) Va iubesc >:D<
Adelinei si Ioanei ca m'au sustinut tot timpul si au fost alaturi de mine, va iubesc enorm de mult fetelor! >:D<
Lui Cristi ca ma cauta mereu sa ma intrebe daca Bibi si Chika sunt bine. Si ca ieri m'a asteptat la gara - foarte frumos din partea lui >:D<
Lui Catri, pentru povestile cu extraterestrii care ma salvau din stari diverse! Si multe alte nopti pe care le'a suportat cu epava de mine! >:D<
Lui Silviu Scrob si fostei trupe Fortuneteller ca mi'au dat oportunitatea sa cunosc indeaproape ce inseamna a fi in industria muzicala.
Colegelor de la facultate ca m'au inteles, m'au sustinut si m'au ajutat cat am lipsit, dar mai ales profesorilor ca au avut incredere in abilitatea mea de a face fata materiei!!
Fratelui, Dorin, ca m'a sunat de ziua mea, si eu mereu uitam sa'l sun de ziua lui :(
Colegilor de la Active Training care inca ma suna sa ma invite la cate un proiect, si mai ales la cate o shaworma!
Ancai ca m'a sunat dupa atata vreme in care nu ne'am vorbit.
Lui Marian ca dupa 2 ani de tragedii grecesti alaturi de mine, nu ma vorbeste de rau si inca ma mai intreaba de sanatate.
Si nu in ultimul rand parintilor ca sunt cele mai de pret daruri pentru mine!!!
Si inca n'am castigat niciun Oscar :))
Old age - best age
Acum simt ca trebuie sa scriu in romana. Trebuie.
Ieri, in trenul spre Bucuresti, mi s'a intamplat ceva incredibil de frumos.
Am calatorit cu 2 batranei simpatici. Nu vorbeau cu mine. Le era probabil teama de tinerete.
Dar erau casatoriti de multi ani. Si pareau bolnaviori. Dar erau foarte ingrijit imbracati si cu licurici in ochi. Poate erau doar obositi.
Si stateau fata in fata, langa geam, la soare (care se muta cateodata pe partea cealalta), citind fiecare cate o bucatica de ziar. Si discutand.
Vorbeau lent, dar atat de corect. Vorbeau frumos si respectuos. Ca si cand erau 2 oameni ce s'au intalnit prima data. Si discutau despre manastirea din Prahova la fel de aprins ca despre gagica lui Vantu. Si radeau de bancurile dintr'un carnetel cu sudoku. Si radeau de nepoata lor care ii sunase sa planga la buni ca "maine incepe scoala!!"
Si mi'am amintit de un citat pe care l'am citit mai de mult, dar nu i'am dat importanta. "Casatoreste'te cu cineva cu care ai ce discuta" - zicea. Am ras initial, caci ma gandeam ca sunt multe alte lucruri mai importante care trebuie facute impreuna (nu va ganditi mai la prostii) decat statul la barfa! Cum ar fi jobul, crescutul copiilor, intretinutul "gospodariei" etc.
Da, da... pare un lucru elementar. Dar chiar am simtit atunci, pentru prima oara, cat de frumoasa este batranetea atunci cand ai realizat ca cea mai mare calitate dintre tine si sotul tau - este comunicarea. Ca v'ati respectat toata viata, ca ati stiut sa impartiti totul, ca ati spus mereu tot ce trebuia si nu ati lasat sa treaca viata pe langa voi din cauza lucrurilor nespuse sau a celor spuse fara cap... Ca intr'adevar, inainte de toate, omul de langa tine trebuie respectat. Si respectul se vede intotdeauna prin calitatea cu care comunicati.
Si in acelasi ton am gasit acest filmulet, care mi'a si dat impulsul de a scrie acest post banal, dar iluminant pentru mine :)
Scuze pentru lipsa de subiecte interesante, am simtit ca trebuie sa impartasesc acest mic... miracol pe care l'am trait ieri si mi'ar placea ca acei batranei sa stie candva ca am fost martora la miracolul lor.
Edit. Iar filmuletul este dedicat bunicilor mele, care au murit de cancer, care au fost pentru mine adevarate modele, care m'au invatat ce este modestia, ce este bunatatea si mai ales, ce este puterea de a merge mai departe, cand viata nu'ti ofera prea multe. De la ele stiu cat de mult inseamna respectul si iubirea. Va multumesc din suflet!! Sper sa pot purta mai departe, o parte din invatamintele voastre si, bineinteles, din sangele vostru curat! Va iubesc!
Treat life as a lemon
We all remember the bitter-sweet taste of a lemon.
They tasted it for the first time and http://www.wimp.com/babieslemons/ was that the reaction you were expecting?
So why don't we treat life just like we treat a lemon?
Enjoy its taste, without a tear!
Enjoy its taste, without a tear!
Only a child as pure as that can take the bittersweetness as a challenge instead of crying over spilled honey :) don't you think?
By the way, when was the last time you had a lemonade?
Kick a homie's ass with a Starbucks cup!
Cognitivemedia.co.uk tells us a very beautiful story about why it's better to buy from Starbucks than to give money to save children in Africa.
If the video is a wee bit too fast for you, then here's a short explanation:
Starbucks, along with other very smart companies, sell expensive products because they state that they offer good salaries to their providers and employees (eg. farmers in the Amazon who are producing coffee beans), which is just making sure that the whole process of turning coffee into a Starbuck drink is as clean as a baby's bottom.
On the other hand, giving money to the legless homie every morning, just so you feel happy with yourself while looking in the mirror, is the same as paying him to continue to be mizerable.
The basic principle is that if you want to do something good in this world, whatever you ruin with one hand, build with the other. Every time you feel bad about drinking coke that's made from the sweat and tears of children from Africa, or wear a pair of Nikes sewed by Chinese malnourished parents, better put a coin in your piggybank and at the end of the month buy a pair of shoes to a kid in Malawi. At least.
Don't make useless charity, buy smart!
Sunday, September 12, 2010
If I die
I've been living with the torture of feeling of suddenly dying and not being able to tell everybody how I felt. So I shall do it now, before anything happens. I have experienced the feeling of losing someone without trully knowing them...
so...
If I die, I want you to know that I died as a happy and fulfilled person. I was born in a loving family and I contiue to love my parents. I was also blessed with loving friends, who I continue to love. I was blessed with the ability to enjoy life, to understand people around me and to live in harmony with myself. I have accepted myself and I am living with no fear of death. If it is decided I will die before those who read this, then know that I accept the fact that I am just a part of a long chain of trials and errors that Nature has created.
So I would like, if I die before my beloved ones, for them to rest assure, I have lived a complex life. I felt joy and I felt suffering. I felt anger and I felt compasion. I felt fear and I felt courage. I felt enthusiasm and I felt defeat. I have felt, and I am grateful for that.
I thanked God every day for giving me the ability to see a new sunrise, to smell the fresh grapes in the morning, to listen to the crickets of the night, to feel the chill of a snowflake on my skin and most of all, to feel the warmth of the people who love me!
My last wish would be impossible maybe. But it will still be my last wish. After all the crying is over, I would like each and everyone of my beloved ones to think about the people who are alive around them. If there is someone they love beside them, then concentrate on the living and keep them close. If there is no one they love near them, then concentrate on bringing people closer. Remember me by my birth day and not by my "death day". Remember by laughing while crying, remember by not coming to my grave. I will not be anywhere near a graveyard if I die. I will be on the beach, enjoying the breeze. So you'd bring some chocolate and give it to the seagulls, I shall feed through them. And some manga, I'd probably study more Japanese while in Heaven - and be good at it :D
Enjoy life. Even if it's mizerable.
There are wonders in the dirt.
There are people to love, even during war.
There are gifts to ofer, even in poverty.
Just rethink the value you give to things.
Rethink the concept of happiness.
Reinvent yourself.
Cry with all your heart, because this means that you miss someone.
Laugh with all your heart, because soon you'll miss someone.
But enjoy both crying and laughing. Because they are both part of life.
If anything goes wrong, just think of it as a bad strategy, and rethink it, find other alternatives, keep searching. But don't sulk more than 3 days. The answer comes after a loong time, maybe filled with hair loss and nail biting :) but it will still come, because nothing is impossible. If you can't change someone, change yourself. If you can't change yourself, it's ok, change strategies, go back to the basics. Communicate. Be honest. Change something, but don't try to change others. Accept them or... accept them. And accept you. There are plenty of people out there, just like you. Just search for them. Don't dramatize. There is no "nobody" or "nothing" in this world. Ask physicists!
Anyway. I had not just one dream. I had several. I had big dreams and I had small dreams. But eventually, I chose to have no dream. Because dreams require sacrifices. Sacrifices hurt others, too, not just yourself. And I am unable to intentionally make others suffer. So I chose mediocrity. I chose to feel the bitterness of drinking a cheap beer in a dirty country, but with people that I laugh with. I chose to accept the gift of caring for many common people, than be the manager of a very famous one. I do not want to be an artist manager, nor a concert designer, nor to live in Canada, married to a Japanese (pletos, cine stie, cunoaste:P).
No! I love living in a dirty Romania, meeting new, interesting, kind-hearted people, frustrated youngsters, cowardly grown-ups and senile geezers. I love drinking water while craving for some expensive "fresh" orange juice. I love buying chocolate instead of bread. I love all the insecurity, the lack of opportunities, the unfairness. Because they made me who I am. Because they made the people that I love, the people who they are. Because We are all strong, smart and witty, thanks to this faulty system.
So I live as a happy person. And shall die happy.
What about you?
Saturday, September 11, 2010
The pain of giving up
People think that it's easy to give up. That it's easy to be a coward and just put your weapons down and run. Well, think again people.
Have you ever thought about the pain that comes after giving up? How will you face the people that have trusted you so far? How will you live with the thought that you are a useless punk, how would you face the mirror? How would you feel to pass through the mad crowd; those whom you've been lying to, promising to succeed? Is it easy to crawl back to your previous useless life, through your own path of blood and tears, after you've sacrificed so many things? How will you justify your decision to not continue fighting?
And I am telling you, little coward, whatever your decision is, I understand. Because it is as painful to give up as it is to go on. BUT...
What do you think the 'but' is about?
The BIG BUT(t) :P is about hanging on to your hopes, not considering it a failure, a cowardly gesture. Think of it as if the only way to go is forward. And it is. Because along the way, you've changed. Your sacrifices, your emptiness will just make way for a new future. Your gesture will later be considered as a wise decision. There is no turning back. There is just evolution.
So put the bottle down. Put the ice cream back in the fridge. Put back the chair and take the string down from the ceiling. Ignore the crowd. Ignore the heroes that you admire. Ignore all heroic principles. Just be yourself. Trust yourself. And people will follow.
Be the master of your life. Take running away as a decision to wait some more or to rethink your situation. The only one who can call an action a failure, is you. If you consider it just a change of plans, then you'll rule this Earth my friend.
Cheers to you, proud coward!
Today's update - Trick or Tweet
From now on, there will be more kinds of posts.
One of them is the daily update page, called Trick or Tweet, where I will state my location and my plans for a certain period of time. Just like on Tweeter.
Today's Trick or Tweet is:
Location: Constanta.
Today (Saturday), I will be on the Mamaia Beach, attending the Triathlon and selling scuba diving merchandise for Active Training. I'll probably be busy and out of (phone) reach. I'll go back to Bucharest on Sunday.
Sunday, two new girls will come and live with me in Bucharest: Alice (a student from Cluj, attending uni in *Buka) and Midori (a high school student from Targoviste).
Also :D starting Tuesday, a Japanese guy is going to live with us, too. (**No. He has short hair) He's a former footballer, now a sports doctor, also doing acupuncture and therapeutic massage. Fee: 40 ron/h for beautiful young ladies, 80/min ron for rich old hags :D I'll take the orders for men :P
That's it for today. #Mata kondo!
*Buka -- short for Bucharest
**For details, please read the MUST READ post.
#Mata kondo = "`till next time" in Japanese.
Friday, September 10, 2010
First steps
First actual post:
WHAT WOULD YOU LIKE TO KNOW FIRST?
Please ask your questions below, and I will answer them in different posts. Thank you ^_^
Even though I haven't won any prize (yet :D), I'd like to thank Xtreme for randomly inciting me to suddenly express my opinions :) and thus suddenly have the urge to write my own blog.
Secondly, I'd like to thank Catrin, who's b'day was yesterday and has been the cause of my slow-but-steady-self-japonising since he gave me the Final Fantasy VII Advent Children DVD about 3 years ago... :)
Thirdly, I'd like to thank all my friends who remembered my birthday and to those who forgot, it's ok guys, I understand, I love you anyway! Birthdays are just to remind you it's time to get a job, a family, a new car (or a life, depending on the situation) :P
Today's status: I admire more the cowards, for having the courage to be selfish but honest, rather than the heroes, who are just selfish punks with an ego.
What do you think about that? Please comment below.
MUST READ
Hello everybody!
Bibi here. Along with Chika (the piggy), Tako (the purple octopussy), Bubbles (my pet monkey) and Mogura (the mole). Yes, I have a pet monkey. Today I've started my blog. No, it's not a real monkey. And before anything else, here's a *FAQ, so be sure to read, thanks! ^_^
1. Hey, Bibi, why're you writing in English?
Because all my friends can speak English, but not all my friends can speak Romanian.
2. Why did you decide to make a blog?
Because all my friends have been asking about me every day, what I'm doing in Bucharest, how am I feeling, what new things have I experienced etc... So, in order for SC.Bibi.aka.Molkisha.SRL to be prosperous I've decided to take all the demands into consideration and build a company site, regulary updated and with free traffic.
3. Are there any rules?
Only one. I'ts my blog and I can do anything I want, so deal with it :P
4. Are you single?
Yes. But I only date tall, slim, effeminated asian men, with long hair, beautiful nails and who hate chocolate (so I don't have to share). Capisci? I don't make compromises :P
5. Who else reads your blog?
Aliens I hope.
NOTE! Whoever wants to ask me something, please go ahead, any time!
C'est tout. Enjoy!
*FAQ -- Frequently Asked Questions.
Subscribe to:
Posts (Atom)