きらきらの人

きらきらの人って何？
What makes a person shine?

Personality?
Clothes?
Charisma?
Face?
Originality?
Talents?
Circumstance?
Spontaneity?
Friends?
Education?

I though about it.
Again and again and again.

I slept one hour.

Then I woke up.
And the answer came to me like a cold shower...
It's love.
Love, that's right, LOVE is what makes people "kira kira".
Start loving someone and they will start to shine.
It's not the other way around...

Mi-am tatuat un vitraliu pe piept
Ca sa-mi poti privi inima'n culori.
Imaginea ce'o vezi, insa, e doar iluzia
unei blasfemii.

Ieri ti-am pus fotografia
In acvariul cu rechini.
Azi scurg icrele din lacrimile lor
Au pastrat doar palmele tale.

Nu voi sti niciodata de ce membrana mea nu s-a topit la rugile tale.
Iarta-ma.
Mai da-mi o sansa sa-ti cuprind palmele.
Rechinii dorm.

Iubirea mea nu cunoaşte culoare.
Orice curcubeu duhneşte a alienare.

La negru mă deschid.

Albul înseamnă uitare.
Griul - mârşavă trădătoare.

Viata nu e o nuntă dintre ploaie şi soare.
Viata mea e o biată târâtoare.

Viata din mine moare.

Eu.

De ce?
Nu e nici cald, nici rece.
E si cald si rece.

Tu esti cald, in palme ai rece.
Eu nu stiu nici cald nici rece.
E zece.
Trece ora, trece.
Pieptul o sa-mi sece.
Soarele o sa ma-nnece.

888 de cercuri aztece.
incepe sa mi se-aplece.
nu-mi trece.

ma doare cald, ma doare rece.

Geamul meu refuza sa mai redea albastru.

Un joc. O vorba. Un sughit.
O cutie muzicala. Un şpriţ.
Pescuiesc in gaura din covorul tau.

Nici la robinet nu mai curge albastru.

Nu stiu nimic despre tine.
Te caut sub tine.
Te caut langa tine.
Te caut deasupra.
Te caut in patul tau.
Te caut in buzunarul tau.
Am pierdut compasul.

S-a evaporat albastrul.

Reflexia primaverii ma inteapa.

In somn, sangele e negativ.
Mazarea de sub saltea ma gadila
pe genunchi;
sau e doar abisul care se scurge prin rotula,
sau e doar unghia absinthului de'aseara,
sau e doar pura mea nestinghereala,
sunandu-mi ocupat.

Doar tulpina a mai ramas din frezie,
sucul ei e mica mea obsesie.

Taie'mi talpa si scuipa'mi seva.

Acasa e galben.
Sub unghii iar galben.
Galben in pahar.
Galben murdar.

Pata de pe cer e de un galben pal,
Dintele de metal e de un galben rar
Galben e si butonul
Care deschide chei.

Cheile au si ele camere secrete.

Miros de portocala acra;
Cade'n rotocoale
Peste clapele goale
Coaja sacra.

Pielea se despica,
Portocala plange
Plange greu
Se strica.

Unde a murit solfegiul,
De ce deget s-a spanzurat?

Apune dincolo de geam,
Visul portocalei.

Sub talpa noptii, grauri fumurii m-au devorat
Conturul mirosind a negru, l-au smuls
Acum sunt rosu si nu mai curg
Sunt praf
Sunt cancer.

Am atins luna, am manjit'o
A zambit
Acum ea curge, curge

Curge muzica prin luna.

Rosu rece, rosu crud, rosu stors
E praf de rosu peste tot
E cancer.

E spuma de rosu, e aer brun.

Nu ma mai simt.

Nu pot frate sa ma abtin

Prieteni

Hm... in timp ce scriam o postare despre cat de mult imi iubesc prietenii, despre cat de dor imi e de o ciocolata calda in Taclale, si dupa ce am umplut un pomelnic de multumiri si de amintiri... mi'am dat seama cat de mult imi lipseste o vorba buna de la prietenii mei.
Asa ca as vrea acum sa va rog din suflet sa scrieti cate ceva. Chiar si daca doar un "buna bibi, ce faci? eu's bine. te pup. ne mai auzim."!

Va rog din suflet. Chiar si o litera daca ati scrie, m'ati face atat de fericita si mi'ati lumina toata saptamana!

Eu pot

Iubesc oamenii, dar multora le e greu sa inteleaga aceasta forma de iubire.

Nu exista doar iubire parinteasca, iubire intima si iubire amicala. Stiti asta. Stiti ca exista tot atatea nuante de a iubi, cati oameni sunt pe Pamant. Dar niciodata nu va ganditi ca as putea sa iubesc neconditionat pe oricine.

Pot.

Stiu sa admir fara sa fiu invidioasa.
Stiu sa inteleg fara sa fiu impulsiva.
Stiu sa tip la fel de bine cum stiu sa mangai.
Stiu sa daruiesc fara sa astept sa mi se zambeasca.
Stiu sa astept fara sa fiu insistenta.
Stiu sa le fac pe toate. Si aleg sa le fac pe toate.

Stiu sa cad fara sa plang.
Stiu sa adorm fara sa'mi fie teama.
Stiu sa lovesc la fel de bine cum stiu sa prind pe cineva cazand.
Stiu sa urasc fara sa ma razbun.
Stiu sa barfesc fara sa judec.
Stiu sa le fac pe toate. Si aleg sa nu fac niciuna.

Pentru ca sunt om.

Stiu sa iubesc o fata fara sa ma gandesc la sex.
Tie ti'e imposibil sa faci asta. Asa ca ma judeci. Pentru ca eu pot.
Stiu sa tolerez, sa accept, sa inteleg chiar si pe cel nebun sau ratat.
Tie ti'e imposibil. Asa ca ma judeci. Pentru ca eu pot.
Stiu ma bucur si sa zambesc cand altii sufera si plang.
Tie ti'e imposibil. Asa ca ma judeci. Pentru ca eu pot.

Si stii ce mai pot? Pot sa mor fara sa'mi para rau ca am trait.
Tu poti?

Tu poti sa ma iubesti doar pentru ca sunt om?
Tu poti sa ma privesti ca pe un om?
Tu poti sa ma privesti?
Tu poti sa privesti?
Tu poti?



OAMENII SUNT GENIALI! :D

Life as a sandwitch

Just like the video shows, there are some things that you choose for yourself, beyond what destiny has already chosen for you. Never, but NEVER forget that whatever you, whatever you say, you HAVE A CHOICE. So be aware and careful what your choices are.

Be kind and aware of the others' needs and they will take care of you.

Prima iubire

In urmatoarele cateva postari, daca nu va suparati, am sa scriu despre trecutul meu. L’am tinut strans la piept pana acum, dar simt ca nu mai pot sa pastrez atat de multe secrete despre mine. Sacul acum are colturile rupte si in curand se vor risipi toate amintirile, daca nu le impart celorlalti.

Primele amintiri din liceu incep cu tine. Cu prima persoana pe care am iubit’o vreodata sincer. Inca din clasa a 9-a, cand inevitabil am trecut prin perioada hippie (I love pink and pink loves me), era cineva in banca din spate, cineva a carui sclipire m’a facut sa nu’mi dezlipesc sufletul de pe acel copil. Acel copil erai tu.

Nu am sa uit niciodata cand, in prima zi de liceu, mi’ai vorbit despre cum “ti se scurge viata printre fisurile degetelor”, despre ultima carte de Eliade pe care ai citit’o, despre cum soarele iti bate in pleoape in fiecare dimineata.

Dar in ziua aceea nu am stiut cat de mult insemnai pentru mine. Am si acum inelul de la tine. Cele 2 masti ale teatrului. Il port tot timpul si sunt mandra cand cineva imi spune “cat de fain e!’. Zambesc in interior gandindu’ma ca acum esti parte din mine. Pentru ca stiu ca o molecula din tine inca este prinsa de acel argint. Si vesnic o voi duce cu mine printre brazi verzi, printre studiouri reci, printre strazi murdare, printre maluri azurii.

Cand merg la plaja, esti mereu acolo. Cand merg pe strada, esti mereu acolo. Cand merg acasa, esti mereu acolo, cu mine, langa mine, in mine.

Draga si scumpa mea Olguta, nimeni nu stie cum tu veneai la mine acasa si impreuna ne topeam in umarul celeilalte ascultand Placebo. Nimeni nu ne’a vazut cand stateam impreuna pe acelasi leagan din spatele blocurilor si chicoteam gandindu’ne la cat de mica era profa de istorie. Nimeni nu stie cat eram de indragostite de Fat Frumos din White Horse, care dansa ca nimeni altul, cu bucle mirosind a cappuccino, sclipind in lumina firava a frigiderului de langa bar. Nimeni nu stie cum, in fiecare noapte, te afundai in povesti de dragoste, in lumea cartilor si a viselor neimplinite. Nimeni nu stie mai bine decat mine, cat de frumos stiai sa iubesti! Doamne, eram atat de indragostita de tine, stiai?

Eu te tratam cu raceala. Dar simteam cum inima ta ma incalzeste si toata gheata mea sclipeste’n izvorare calde. Nu intelegeam de ce vrei sa’mi intrii in suflet, nu vroiam sa te las, eram egoista si ma vroiam numai pentru mine. Dar in ziua aceea… in ziua aceea, cand m’ai imbratisat, am plans in interior, rauri rauri. Ti’am simtit inima batand si nu mi’a pasat cine erai, te vroiam numai pentru mine.

Si cand ai murit… m’am bucurat. De ce? Am plans ca te’am pierdut din viata mea definitiv. Dar eram bucuroasa. De ce? Nu intelegeam de ce, si nopti la randul mi’am taiat din venele amintirilor, ca sa pot sa inteleg. Acum insa stiu. Stiu de ce. Pentru ca tu esti acum cea mai frumoasa amintire a mea, ce ma vegheaza constant. Doar asa, in forme transparente de inger, doar asta te puteam avea doar pentru mine, vesnic alaturi de mine. Doar asa nu ma puteam niciodata desparti de tine! Acum esti in mine. Esti eu.
Te iubesc.

Pe 16 decembrie ai fi implinit 22 de ani. Ce ai fi facut? Ai mai fi fost Olguta mea? Ai fi fost Olguta altuia. Poate a unui barbat. Poate a unui teatru. Poate a parintilor. Dar Olguta mea? Ai trait prin carti 100 de ani. Ai fost pe rand politista, doctor, actrita, amanta, copil al strazii, psihopat. Acum traiesti prin mine, si cartile mele au ars. Muzica mea s’a sters. Desenele mele s’au evaporat. Totul despre mine acum este un tumult constant de nesiguranta.
Iarta’ma.

Si Adelina este acum langa mine. O simti, o auzi cand ne intalnim. A uitat sa mai viseze, dar e tot “Cho-cho” a noastra... Iar mama ta e si ea bine, rezista. Dar eu am rengat’o. Iarta’ma. Piesele noastre de teatru. Nu si le mai aminteste nimeni. Doar noi 3. Pijamalele tale inca le mai port. Sunt asa de dulci. Ursuletul, biberonul, coditele tale blondine, inca le mai vad in vise uneori. Bebelusa mea. Singurica singurica? Iar Damian inca mai fura noptile domnitei Popescu. Misule, Misule, ti’o fura, ia’ha, iar zvonuri cu divorturi ah? * Hihi, inca’mi mai amintesc parfumul costumului lui Blago, mustata lui “Damian” si cum sa uit palaria ta caraghioasa si margelele rosii?!

Dar nu mai pot scrie frumos ca inainte. Nu mai pot visa ca inainte. Nu mai pot desena ca inainte. Nu mai pot asculta muzica la fel ca inainte. Nu mai pot iubi ca inainte. Tu ai fost prezenta in cele mai frumoase momente ale vietii mele. Acum sunt… sunt altcineva.

Asa ca ia’ma de mana, sa mergem impreuna la locul nostru de joaca, sa aruncam cu scoici in mare, sa dansam pe Pantera. Haidem, iubire. Sa mergem.

*Piesele de teatru o sa le scriu cat de curand posibil pe blog, ca sa intelegeti aluziile.
**Si am sa mai scriu si una din creatiile Olgutei in curand.

La Taclale

O alta amintire din liceu este locul in care am “crescut” – La Taclale. Pentru toti din generatia mea La Taclale era acel loc unde te putei intoarce de fiecare data cand ceva nu mergea bine. Cand prietena te parasea pe motiv ca nu mai esti baiatul de care s’a indragostit. Cand te dadeau afara de la scoala pe motiv ca ai prea multe absente. Cand erai pur si simplu prea deprimat(a) sa te mai poti hotari cine esti… La Taclale era mereu cineva care sa’ti ofere o bere si o vorba buna.

De la glumele ardelenesti ale lui Luci si pana la Cemetary Gates al lui Mihai, de la mesele vechi, scorojite, tatuate, pana la chitara bas agatata’ntr’un colt, totul in Taclale era mai frumos decat acasa. Zilnic, cand scapam de la scoala. In weekend. In vacanta. De sarbatori. La nunta (Taclalele era vis-à-vis de Casa Casatoriilor). Dupa ce veneai de la plaja. Cand te duceai spre facultate. Oricand, Taclalele iti oferea o priza unde “te puteai pune la incarcat”.
De la zile de nastere, la concerte cu pustii din cartier. De la filmele “jmechere” pana la revelioane, Taclalele era pur si simplu acea bula in care, daca intrai, timpul se opera, grijile scadeau, numarul prietenilor crestea, soarele rasarea si apunea fara ca tu sa realizezi ca de fapt totul e o fuga spre moarte.

Taclalele a murit si el.

Limbajul ciocolatei

Pentru Bibi, ciocolata e speciala, pentru niciun alt motiv ca ea reprezinta un simbol si un mijloc de exprimare.
In urmatoarele randuri aveti un Dictionar de Ciocoholie scris de insasi prietena voastra, Bibi.
Iata.
Cand Bibi mananca ciocolata singura, e trista. Ciocolata se stie ca, dupa ce este mancata, timp de cam jumatate de ora, ea ajuta creierul sa elibereze un hormon al fericirii, numit oxitocina. Acesta pacaleste creierul si il face sa iasa temporar din starea de dezechilibru (aka tristete).
Cand Bibi mananca multa ciocolata singura, e deprimata. Si atunci ar trebui sa o lasi in pace. Nimeni in afara de ea nu o poate scoate din depresie.
Cand Bibi ofera ciocolata, ai face bine sa mananci, chiar daca tii cura de slabire sau ai diabet. Si ai face 2 oameni fericiti daca i’ai da si un hug drept multumire. ;)
Cand Bibi refuza ciocolata, e un semn bun. Inseamna ca e ocupata, entuziasmata de ceea ce face in acel moment sau pur si simplu e prea fericita ca sa mai primeasca un stimulant asa puternic precum ciocolata.
Cand Bibi imparte ciocolata la toata lumea, e semn ca vrea pur si simplu sa va simtiti bine sis a va distrati.
Cand esti trist(a) si Bibi iti ofera ciocolata, e semn ca poti avea incredere in ea si poti incepe o discutie onesta despre cum tu nu vei mai fi trist(a) in urmatoarele zile :D
Cand Bibi arunca ciocolata, e clar! Fugi din calea ei ca e posibil sa explodeze! (Se intampla foarte rar, aproape niciodata, ca Bibi sa arunce ciocolata )
Cand Bibi mananca ciocolata si se uita la desene – e fericita. Las’o sa se uite sau te plesneste :P
Cand Bibi discuta despre ciocolata, are o privire sclipitoare. Deci cand nu stii despre ce sa vorbesti, povesteste’i despre ciocolata. A fost o data un print de ciocolata…

Somn usor

Hamacul de sub scena. Locul meu preferat.

The miracle of motherhood

In noaptea asta nu stiu ce am.

Bine. Stiu. Am o noua colega de camera, si nu vreau sa o deranjez ducandu'ma la culcare la ora aceasta, dat fiind faptul ca maine la 7 merge la scoala. Asa ca mi'am facut de lucru cautand filmulete pe youtube. Si gasind superba echipa de la StoryCorps (Linkul in dreapta la "Fav Links"->), m'am pus pe vizionat, si pe lacrimat putin in coltul ochiului, de ce sa nu recunosc.

Si mi'am adus aminte de ceva despre care vroiam sa discut cu colegele mele de la facultate candva, dar intr'un fel sau altul nu am gasit momentul oportun. Poate acum este :)

Si ma refer la minunea de a fi mama. Ca orice persoana m'am gandit la cum ar fi sa am un copil. Si mi'am imaginat un copil inteligent, care sa'mi puna intrebari incuietoare si care sa ma provoace sa rasfoiesc enciclopedii si dictionare... care sa ma traga de maneca atunci cand nu stie ceva, care sa planga cu lacrimi de crocodil atunci cand "face buba". Si ma vedeam eu explicand strategic cum se fac copiii :) de ce au murit dinozaurii sau ce inseamna o "cucurbitacee". Ma vedeam invatandu'l sa'si faca prmul bandaj, sa mearga pe bicicleta sau sa rezolve o problema dificila la matematica.

Si'apoi... brusc... m'a plesnit un gand. Daca pruncul meu nu va fi... asa cum mi l'am imaginat? Daca va avea Sindromul Down, va fi autist, va avea retard mintal... sau vreun handicap?

Mi'am facut in minte si aceasta imagine. Precum in filmuletul de mai sus, as fi fericita daca as avea chiar si un astfel de copil, pentru ca eu cred cu tarie ca fiecare om nascut poate avea un vis, un scop, un rol in viata si mai ales poate fi iubit de cineva. Un copil cu autism de exemplu poate deveni un biolog ilustru sau doar un colectionar de linguri. Orice ar fi, este iubit si este un suflet. Asa ca pentru toate mamele care sunt in astfel de situatii, nu disperati, luati totul ca pe o provocare, iubiti'va copilul si nu va invinovatiti pentru modul in care s'a nascut. Nu suntem in Sparta, nu aruncam copiii in puturi :) ii educam si le oferim sanse egale ca fiinta sociala!

Si acum...

Deviind un pic subiectul, as vrea sa vorbesc despre alegerile pe care oamenii le fac in viata.

Mi s'a parut haios cand am fost iluminata brusc de jocul Sims 2. Cand, in momentul in care trebuia sa'mi creez un personaj, aveam de ales intre 5(?) "inclinatii": familia, banii (criera), prietenii, siinta, iubirea. Si in functie de aceste (sa le zicem) vise, se conturau toate nevoile ulterioare ale personajului.

Si asa am ajuns la intrebarea:

Cariera sau familie?

M'am gandit mult, mult la ce mi'a spus candva un prieten: "eu am facut dragoste pe plaja de 1 mai, nu am invatat pentru licenta ca tine..." Si desi pe moment mi s'a parut evidenta alegerea fiecaruia de a'si petrece timpul liber in functie de nevoile de moment, m'am gandit totusi ulterior... eu de ce nu am facut dragoste de 1 mai in loc sa invat?!

Si asa, daca nu v'ati prins cu totii pana acum, am pus un semn mare de PAUZA pe orice actiune care implica iubire, sentimente puternice, relatii interumane prea intime si/sau permiterea vreunei persoane de a deveni centrul intereselor mele. Am deja un an jumate de la hotarare, asa ca sa nu ma luati cu replici de'alde: "imposibil, nimeni nu poate sa reziste singur atata vreme". Ei, haideti. Se poate.

De ce?

Pentru ca am avut un entuziasm maxim, un "drive" (ptiu, limba engleza ne salveaza intotdeauna), o dorinta nestavilita de a ma realiza prin cariera. Plecasem de 2 ani pe un drum, pe care l'am urmarit cu sfintenie, drum care m'a costat multe nopti nedormite, multi prieteni pierduti, multe ore de singuratate, si de ce nu, m'a costat bani, certuri, zile de infometari, de dormit sub scene (deja stiu toti, asa ca de ce sa ma mai ascund...) si in scoli, de voluntariate peste voluntariate eeeetc. In orice caz, am fost hotarata, mi'am pus la bataie viata, sanatatea (fizica si psihica), prietenii, familia, facultatea. Eram hotarata mai ceva ca Obama.

Si undeva, pe la jumatatea drumului am realizat ca.... nimic din ceea ce visam eu sa devin... nu merita atatea pierderi. Urma sa plec cu bursa in Canada, sa preiau visul tatei de a ajunge acolo, urma sa nu'mi mai vad parintii pe care ii iubesc, prietenii pe care ii iubeam chiar si daca eram "oaia pierduta", urma sa nu mai vad Marea Neagra, sa nu mai pot sta pe plaja copilariei mele, sa nu mai pot vedea actorii mei preferati la TNB, sa nu mai dorm comfortabil, sa nu mai simt mirosul de struguri, sa nu mai vad rasaritul pe valea portului, sa nu mai pot manca ciocolata cu rom si sarmale, sa nu mai aud pescarusii, sa nu mai aud o geampara :) sa nu mai ... sa ... sa...

Numai gandindu'ma la aceste lucruri marunte care ma fac fericita zilnic, numai aceste ganduri... doar ele singure ma ingrozesc... imi creeaza un norisor negru deasupra capului si simt cum se umple inima de amaraciune, de dezamagire, de tristete.

Cum am putut eu vreodata sa ma gandesc ca un vis legat de cariera poate aduce mai multa satisfactie decat familia si prietenii? Acum mi se pare inimaginabil!

Initial, va spun drept ca, de fiecare data cand constiinta ma batea pe umar si'mi zicea "las'o'ncolo de cariera, ca nu e sanatos sa devii mama la 35 de ani!", ma hraneam cu faptul ca in sec 21, cand sunt deja mult prea multi oameni pe Pamant, faptul ca eu nu mai procreez nu ar fi chiar asa o risipa prea mare. Apoi mi'am zis "hey, eu chiar am dreptul sa am o familie si sa cresc nu unul, nu doi, ci 3-4-5 copii, pan'oi orbi" (pentru necunoscatori, am o miopie genetica foarte trista, care nu'mi permite sa nasc pe cale naturala fara riscul de a orbi; iar cezariana nu am voie sa fac decat maxim de 2 ori)...

De asemenea am crezut cu tarie ca o cariera in ceea ce vroiam eu sa fac (artist management), va aduce mai mult beneficiu omenirii :) si mai ales credeam ca nu este bine sa renunt niciodata la visul meu, pentru ca asta ar insemna sa dezvolt o frustrare si un complex care mai tarziu mi'ar putea distruge familia si in final viata. Nimeni nu stie mai bine decat mine cat de instabila este mintea umana...

In sfarsit, luand totul in considerare, plus numeroase alte gesturi mici care m'au facut sa realizez importanta vietii, printre care trebuie sa multumesc catorva persoane (below), am ajuns la concluzia ca a nu ma bucura de darurile ce mi'au fost date, si a cauta ceva mai bun, mai "satisfacator financiar si psiho-social" este un lux riscant.

Acum imi doresc o familie.

............................................................................................................................

Multumiri:

Lui Radu (Monkey) pentru ca si'a facut griji pentru mine, cand a aflat de decizia mea de a renunta la vis.

Atat lui Radu, cat si lui Florin ca m'au ajutat cand ii sunam disperata sa intre pe net sa'mi zica si mie unde e un ING in Sibiu si respectiv o strada din Brasov :) Va iubesc >:D<

Adelinei si Ioanei ca m'au sustinut tot timpul si au fost alaturi de mine, va iubesc enorm de mult fetelor! >:D<

Lui Cristi ca ma cauta mereu sa ma intrebe daca Bibi si Chika sunt bine. Si ca ieri m'a asteptat la gara - foarte frumos din partea lui >:D<

Lui Catri, pentru povestile cu extraterestrii care ma salvau din stari diverse! Si multe alte nopti pe care le'a suportat cu epava de mine! >:D<

Lui Silviu Scrob si fostei trupe Fortuneteller ca mi'au dat oportunitatea sa cunosc indeaproape ce inseamna a fi in industria muzicala.

Colegelor de la facultate ca m'au inteles, m'au sustinut si m'au ajutat cat am lipsit, dar mai ales profesorilor ca au avut incredere in abilitatea mea de a face fata materiei!!

Fratelui, Dorin, ca m'a sunat de ziua mea, si eu mereu uitam sa'l sun de ziua lui :(

Colegilor de la Active Training care inca ma suna sa ma invite la cate un proiect, si mai ales la cate o shaworma!

Ancai ca m'a sunat dupa atata vreme in care nu ne'am vorbit.

Lui Marian ca dupa 2 ani de tragedii grecesti alaturi de mine, nu ma vorbeste de rau si inca ma mai intreaba de sanatate.

Si nu in ultimul rand parintilor ca sunt cele mai de pret daruri pentru mine!!!

Si inca n'am castigat niciun Oscar :))

Old age - best age

Acum simt ca trebuie sa scriu in romana. Trebuie.

Ieri, in trenul spre Bucuresti, mi s'a intamplat ceva incredibil de frumos.

Am calatorit cu 2 batranei simpatici. Nu vorbeau cu mine. Le era probabil teama de tinerete.

Dar erau casatoriti de multi ani. Si pareau bolnaviori. Dar erau foarte ingrijit imbracati si cu licurici in ochi. Poate erau doar obositi.

Si stateau fata in fata, langa geam, la soare (care se muta cateodata pe partea cealalta), citind fiecare cate o bucatica de ziar. Si discutand.

Vorbeau lent, dar atat de corect. Vorbeau frumos si respectuos. Ca si cand erau 2 oameni ce s'au intalnit prima data. Si discutau despre manastirea din Prahova la fel de aprins ca despre gagica lui Vantu. Si radeau de bancurile dintr'un carnetel cu sudoku. Si radeau de nepoata lor care ii sunase sa planga la buni ca "maine incepe scoala!!"

Si mi'am amintit de un citat pe care l'am citit mai de mult, dar nu i'am dat importanta. "Casatoreste'te cu cineva cu care ai ce discuta" - zicea. Am ras initial, caci ma gandeam ca sunt multe alte lucruri mai importante care trebuie facute impreuna (nu va ganditi mai la prostii) decat statul la barfa! Cum ar fi jobul, crescutul copiilor, intretinutul "gospodariei" etc.

Da, da... pare un lucru elementar. Dar chiar am simtit atunci, pentru prima oara, cat de frumoasa este batranetea atunci cand ai realizat ca cea mai mare calitate dintre tine si sotul tau - este comunicarea. Ca v'ati respectat toata viata, ca ati stiut sa impartiti totul, ca ati spus mereu tot ce trebuia si nu ati lasat sa treaca viata pe langa voi din cauza lucrurilor nespuse sau a celor spuse fara cap... Ca intr'adevar, inainte de toate, omul de langa tine trebuie respectat. Si respectul se vede intotdeauna prin calitatea cu care comunicati.

Si in acelasi ton am gasit acest filmulet, care mi'a si dat impulsul de a scrie acest post banal, dar iluminant pentru mine :)

http://www.youtube.com/watch?v=WNfvuJr9164

Scuze pentru lipsa de subiecte interesante, am simtit ca trebuie sa impartasesc acest mic... miracol pe care l'am trait ieri si mi'ar placea ca acei batranei sa stie candva ca am fost martora la miracolul lor.

Edit. Iar filmuletul este dedicat bunicilor mele, care au murit de cancer, care au fost pentru mine adevarate modele, care m'au invatat ce este modestia, ce este bunatatea si mai ales, ce este puterea de a merge mai departe, cand viata nu'ti ofera prea multe. De la ele stiu cat de mult inseamna respectul si iubirea. Va multumesc din suflet!! Sper sa pot purta mai departe, o parte din invatamintele voastre si, bineinteles, din sangele vostru curat! Va iubesc!

Treat life as a lemon

We all remember the bitter-sweet taste of a lemon.

They tasted it for the first time and http://www.wimp.com/babieslemons/ was that the reaction you were expecting?

So why don't we treat life just like we treat a lemon?
Enjoy its taste, without a tear!

Only a child as pure as that can take the bittersweetness as a challenge instead of crying over spilled honey :) don't you think?

By the way, when was the last time you had a lemonade?